Pierderea unui dinte nu este un fenomen plăcut și este asociată frecvent și pe bună dreptate cu un handicap de către psihicul uman. Însă, așa cum pentru mulți oameni pierderea unui dinte prin extracție reprezintă un lucru de importanță majoră, există și categorii de oameni pentru care acesta nu constituie decât un dinte lipsă de pe arcadă și atât timp cât își pot desfășura activitățile sociale sau de alimentare fără ca acest fenomen să fie vizibil, trec acest lucru cu vederea mult prea ușor. Pentru oricare din aceste două categorii este foarte importantă cunoașterea efectelor pe termen scurt și lung a extracției unui dinte irecuperabil.

Statisticile arată că media de vârstă a pierderii primului dinte definitiv în rândul populației din România este situată undeva în jurul vârstei de 18 ani, aspect deloc încurajator.

Cel mai frecvent indicația de extracție a unui dinte se face în cazurile de boală parodontală avansată sau carie complicată cu distrucție importantă a țesuturilor dentare dure și chiar osoase.

Pierderea unuia sau a mai multor dinți de pe o arcadă dentară nu face doar să apara goluri la nivelul arcadei dentare pe care o întrerup, cunoscute și sub denumirea de breșe sau spații edentate. În funcţie de locul, întinderea și mărimea acestor spații, pot fi afectate în grade variabile masticația (mestecarea alimentelor), fizionomia (aspectul fizic și estetic), deglutiția (înghițitul) și fonația (vorbitul).

Principala modificare asociată cu pierderea unui dinte este resorbția (topirea) osului alveolar care îl susținea pe acesta în maxilar, proces continuu și ireversibil. Resorbția osoasă este maximă în primul an după extracție și mai ales în primele trei luni (50% în prima luna). Raportul femei/bărbați este de 4/1 și rata resorbției crește la femei cu 3% dupa menopauză. Dacă la pierderea dintelui a concurat și o infecție osoasă, resorbția este și mai mare și pot apărea defecte mari uneori.

Acest lucru are deosebită importanță în refacerea protetică a edentației fie prin implant fie prin punte dentară, putând împiedica inserarea unui implant fără adiție de os (adăugare de os) și chiar intervenții mai complicate sau aplicarea unei punți care să poată reface fizionomia crestei resorbite (să poată mima gingia la nivelul dinților atificiali adăugați).

De asemenea, pierderea unui singur dinte atrage după sine înclinarea dinților vecini, în căutarea acestora de a restabili punctul de contact și continuitatea arcadei, alături de “coborârea” sau “urcarea” (în funcție de maxilar) dintelui de pe arcadă opusă care stabilea contact cu dintele pierdut. Practic dinții erup continuu toată viața, pentru a compensa orice modificare a contactelor ocluzale (din mușcătură).

Aceste modificări nu sunt benigne pentru cavitatea bucală. Înclinarea dinților vecini se însoțește frecvent de afectarea țesuturilor de suport a acestor dinți și apariția pungilor parodontale (puroi în gingie). Totodată aceștia nu mai primesc solicitările din timpul masticației în axul lor lung, așa cum sunt creați și acest lucru le afectează și mai mult țesuturile de suport și chiar pulpa dentară (nervul). Acești dinți se pot pierde în timp prin boala parodontală.

Folosiți ca stâlpi pentru o viitoare punte dentară (lucrare fixă), stâlpi care trebuie să fie paraleli, acești dinți necesită sacrificiu de substanță dentară suplimentară și adeseori extirpări în scop protetic (scoaterea nervului).

Dinții antagoniști (de pe arcada opusă) dinților pierduți, care erup suplimentar pentru a căuta un contact ocluzal (în mușcătură) în timpul masticației se interpun ca obstacole în mișcările laterale sau spate – față ale mandibulei pe care le facem în mod normal atunci când mestecăm sau mușcăm alimentele, ceea ce îi traumatizează suplimentar și poate duce chiar la spasme și dureri musculare și articulare.

Și acești dinti necesită ajustări înainte de inserarea unui implant sau aplicarea unei punți și acest lucru poate însemna uneori sacrificiu mare de substanță dentară și chiar extirpări (scoaterea nervului).

Coborând sau urcând ei își pierd punctul de contact inițial cu vecinii lor și acest lucru duce la retenția de alimente, apariția cariilor și chiar a bolii parodontale.

Totodată, datorită acestor migrări dentare, apar fațete de uzură inegale pe dinți (tocirea neuniformă).

În funcție de capacitatea de adaptare a organismului, se poate sau nu instala o disfuncție cranio-mandibulară cu suferințe asociate ale articulației temporo-mandibulare (cea care susține mandibula pe craniu). Aceste afecțiuni sunt complicate și dificil de tratat de aceea prevenirea lor este cea mai indicată atitudine.

Așa cum am amintit deja anterior soluțiile actuale pentru refacerea unei edentații constau în una din variantele următoare: aplicarea de aparate ortodontice, inserarea implanturilor sau aplicarea punților dentare sau combinarea acestor soluții.

Nimic nu este la fel de bun ca un dinte natural însă.

Un studiu comandat de GSK Consumer Healthcare în 2014  dezvăluie că majoritatea românilor nu se spală pe dinți seara, așa cum recomandă stomatologii, ci doar dimineața, pentru că identifică periajul dentar cu momentul de pregătire pentru interacțiune socială, văzându-l ca un act estetic, așa cum este aranjarea părului sau machiajul înainte de a ieși din casă, decât unul pentru propria sănătate.

Așadar acordați importanță maximă periajului dentar de doua ori pe zi minimum, OBLIGATORIU seara și a mijloacelor auxiliare ca ața dentară și apa de gură fără alcool pentru o sănătate dentară și generală optimă și pentru a preveni extracția dinților.

Articol de  Dr. Bîldea Alexandra, Medic Rezident Protetică Dentară